Cum ar putea să moară ceva care, odată, a trait atat de puternic in noi?

  Până la urmă, viața e formată din oamenii care pleacă, din prietenii care ies din viețile noastre. Și totuși, ei nu pleacă niciodată. Dac-au fost, nu pleacă. Rămân în sufletul nostru. Și nu vreau să mă leg de niciun cliseu. pur și simplu, ei  rămân acolo, trăiesc în noi ! Și chiar dacă abia ne mai salutăm pe holul școlii, în momentul în care-i vedem, în noi renasc toate emoțiile pe care le-am simțit alături de ei, toate sentimentele… amintirile se trezesc, ne cuprinde dorul- și drace, ce mai dor ! -… Chiar dacă au murit cuvintele și legăturile dintre noi ( iar uneori încercam să legăm conexiunea, intrăm în vorba și conversația se termină la «  nici eu n-am mai făcut nimic »), de fiecare dată când îi vedem, ne amintim. Ne amintim fiecare cuvânt pe care l-au rostit, fiecare râs și zâmbet, fiecare lacrimă pe care-au vărsat-o alături de noi. Ne amintim conversațiile noastre lungi în care vorbeam de la sufletele oamenilor până la cu ce să ne îmbrăcăm a două zi. Ne amintim de pozele pe care le făceam, de ceaiurile pe care le-am băut împreună- toate în același loc-, ne amintim de toate momentele în care ne opream când celălalt vorbea și spuneam «  doamne, credeam că-s singurul care face așa ! », de citatele care ne plăceau… Ne amintim de absolut tot ! Da, ne amintim! Și tresărim de fiecare dată când îi auzim numele gândindu-ne «  eu obișnuiam să-mi împart viața cu persoana asta ». Ne amintim, și suntem fericiți  că avem toate fragmetele astea din viață, toate amintirile astea ce ne-au făcut sufletul mai frumos ! 

  Și cum ar putea să moară ceva care, odată, a trait atat de puternic in noi?