Tipa cu pomii înfloriți

 Doar pentru că toată lumea face un lucru, asta nu înseamnă că acel lucru este și cel corect. De obicei, proștii se cred deștepți. Dacă nu s-ar crede deștepți, nu ar mai fi proști, pentru că ar fi conștienți că sunt proști, deci, nu ar mai fi proști. Așadar, au tupeu. Omul prost e sigur mereu, de tot ce spune, de tot ce e, de tot ce face. Omul inteligent are îndoieli , pentru că e inteligent, pentru că ia în calcul toate variantele. Cel prost vede cum vede și calul, numai în față: o singură variantă, un singur drum.     Este destul de trist, dar trebuie să admitem faptul că majoritatea oamenilor nu este inteligentă. Deci, se strânge un grup de oameni proști care o ia la stânga. Dacă toată lumea a luat-o la stânga, o luăm și noi la stânga, sigur acesta e drumul cel bun. Deși am afirmat mai sus că omul prost e sigur mereu, siguranța lui e influențată de ceea ce îl înconjoară. Dacă toți au luat-o la stânga, o ia și el la stânga pentru că-i sigur că pe-acolo trebuie ...

  Oamenii spun să nu avem așteptări. Și oare poate cineva să nu aibă așteptări, dacă îi pasă? Nu ai așteptări de la oamenii de care nu-ți pasă, dar atunci când acea persoană e punctul tău de sprijin în Univers, ai putea să nu ai așteptări de la ea? Ar fi asta logic? O iubești și înseamnă totul pentru tine, așadar, nu ai putea accepta o dezamăgire. Asta ar însemna că întreg Universul tău să se prăbușească. Deci, avem așteptări. Ne așteptăm ca persoana respectivă să ne iubească, să îi pese.    Și uneori, pare că se întâmplă contrariul. Că nu-i pasă foarte mult de noi. Și acceptăm explicațiile și scuzele. Da, da, le acceptăm, pentru că avem nevoie de ele. ( dacă nu, s-ar destrăma lumea noastră) Dar cum am putea să fim de acord cu ele, când știm că noi am fi făcut altfel? Că noi am fi făcut în așa fel încât nu ar fi fost nevoie ca ființele dragi nouă să sufere.   Nu era imposibil să facă să nu te doară.    Și poate ceea ce doare cel mai tare e faptul că ei n...

  Unul dintre cele mai triste lucruri:   Nu mi-ar fi atât de urât de școală dacă nu ar trebui să mă trezesc la 6:30 dimineață. Mă duc acolo, iar în primele două-trei ore sunt adormită, pentru că e prea de dimineață, mi-e imposibil să mă concentrez la ce vorbește profesoara. Apoi lucrurile încep să devină mai ok, până pe la ultimele două ore când începem să ne gândim că abia așteptăm să mergem acasă, pentru că, ia ghiciiiiti, da, exact, suntem obosiți! Și ajungem acasă unde trebuie să ne facem temele și toate chestiile pentru a doua zi, iar noi suntem foarte, foarte obosiți, suntem secați de energie. De ce trebuie să mă trezesc cu noaptea-n cap, să merg la școală și să nu pot să mă aleg cu nicio informație... și să fiu obosită toată ziua?   Ca să nu mai spun că majoritatea profesorilor nu sunt foarte interesați în a te cunoaște pe tine, în a-ți cunoaște ție interiorul, potentialul și capacitatea de a face lucruri minunate, lor le pasă doar de materia lor. Scopul lor nu...

 Ce fiin ț ă umană s-ar putea bucura vreodată de paradis, dacă nu a gustat din vinul iadului? Cred cu adevărat că nefericirea nefericirii ar fi să ajungi în rai fără ca buzele tale să fi mu ș cat din diavol . Ai ajunge în Paradis ș i nu te-ai mai putea întoarce niciodată, te vei întreba mereu cum ar fi fost dacă  tălpile tale s-ar fi murdărit de cenu ș ă ș i coapsele ț i-ar fi sângerat de durere. Să sim ț i gustul iadului ș i-al sângelui pe buzele tale, să ț i se sfărâme sufletul în bucă ț i de sticlă din cauza durerii, să mori ș i să învii, să te îngroape în durere. L-ai ruga pe Dumnezeu să te alunge din Rai sau să te omoare, pentru că nu învă ț ase ș i ce e fericirea. L-ai ruga ș i ai fi atât de nefericită, încât în fiecare seară te-ai ruga să nu te mai treze ș ti a doua zi. Ș i pentru ce să te treze ș ti ? Pentru a-i asculta pe îngeri cum cântă la harpă ș i pentru a mânca ciocolată ? Omoară- ț i sufletul, omule ! Omoară-l, pentru că nu-i pur ! Sacrifică-l pentru fer...

 Și acum te iubeam cel mai mult,  Ca o dimineață de primăvară,  De martie sau de mai,  În care nici florile nu-mi mai cântau  Iubirea.  Și doar buzele sărutate de prea multe ori,  Îți mai recunoșteau savoarea dulce,  Care uneori pleca și durea.  Dar îmi ridicam mereu privirea spre cer,  Și mă abandonam în brațele tale,  Neștiind dacă mâine sufletul meu va mai fi acolo,  Sau poate că-l vei fura,  Dar mă abandonam oricum,  Chiar și-așa...  Și-ți așteptam sărutarea care uneori,  De dor,  Era mai lungă decât nopțile de vară.

  Până la urmă, via ț a e formată din oamenii care pleacă, din prietenii care ies din vie ț ile noastre. Ș i totu ș i, ei nu pleacă niciodată. Dac-au fost, nu pleacă. Rămân în sufletul nostru. Ș i nu vreau să mă leg de niciun cliseu. pur ș i simplu, ei  rămân acolo, trăiesc în noi ! Ș i chiar dacă abia ne mai salutăm pe holul ș colii, în momentul în care-i vedem, în noi renasc toate emo ț iile pe care le-am sim ț it alături de ei, toate sentimentele… amintirile se trezesc, ne cuprinde dorul- ș i drace, ce mai dor ! -… Chiar dacă au murit cuvintele ș i legăturile dintre noi ( iar uneori încercam să legăm conexiunea, intrăm în vorba ș i conversa ț ia se termină la «  nici eu n-am mai făcut nimic »), de fiecare dată când îi vedem, ne amintim. Ne amintim fiecare cuvânt pe care l-au rostit, fiecare râs ș i zâmbet, fiecare lacrimă pe care-au vărsat-o alături de noi. Ne amintim conversa ț iile noastre lungi în care vorbeam de la sufletele oamenilor până la cu ce să ne ...

Suntem supăra ț i. Mereu suntem supăra ț i, plictisi ț i, nemotiva ț i. Dar deja ne-am obi ș nuit cu asta, e ceva normal pentru noi, e normal să n-avem fericire, să n-avem zâmbete. E normal, pentru că nu suntem singurii neferici ț i din lume, a ș adar, poate via ț a într-adevăr e făcută pentru a ne pedepsi. Pentru a ne pedepsi din cauză că Eva a mu ș cat din măr, sau pur ș i simplu pentru că Dumnezeu- sau altcineva- să- ș i bată joc de noi trecându-ne prin probleme ș i nefericire.   Suntem supăra ț i că via ț a noastră e tristă, nefericită, dar suntem pasivi. Nu facem niciodată nimic pentru a înlătura starea asta, sentimentele astea negative, ș i totu ș i, vrem ca ele să dispară, să se dizolve într-o groapă în care- de mult- ne-am aruncat copilăria care acum, pare frumoasă ș i fericită- de fapt, ș tim că n-a fost a ș a, că am plâns mult ș i că au fost ș i momente în care ne gândeam că vrem să cre ș tem mari pentru a putea fi ferici ț i-.   Ceea ce noi nu în ț elegem es...

  Lucrurile pur și simplu nu mai merg. De ce să tragem de ele, iar peste douăzeci de ani să ne amintim cum ne-am străduit noi din greu să facem ca lucrurile să meargă ? Nu e mai bine să punem punct atunci când frumosul s-a terminat, când zânele și-au pierdut puterile magice și tot praful de zâne - care odată credeam că e infinit - s-a dus pe apa sâmbetei ? Nu mai bine ne amintim de povestea cu zâne, așa cum a fost ea, frumoasă și scurtă, dar atât cât a trebuit să fie...?   De ce să tragem de lucruri, de ce să le lungim ? Frumosul s-a terminat... să acceptăm că a fost frumos atât cât a fost, că soarele a apus, dar mâine va răsări- un altul, poate- care ne va însenina ziua. Sunt mai multe zile! Să ne bucurăm de fiecare Soare, de fiecare OM, de fiecare lucru... să ne bucurăm, iar atunci când s-a terminat, ei bine, să lăsăm să se sfârșească. Și doare, doare al naibii de tare să-ți lași Soarele să apună !!! Dar dacă nu-l lași să apună, va muri, de tot.lasă-l să apună așa frumos...

  Nu sunt supărată pentru c-o iubește pe ea. Nu, nu... s-o iubească! Să fie fericit! Voi fi fericită... dacă îl voi ști acolo, bine, chiar și cu ea... chiar și cu o alta, care... care ar fi trebuit, poate, să fiu eu. Dar, cine știe... poate într-o altă viață. Numai că doare, știi... nu doare c-o iubește pe ea. Doare faptul că știu, știu că dacă o iubește pe ea, nu m-a iubit pe mine. Cineva care o poate iubi pe ea... nu m-ar fi putut niciodată iubi pe mine. Niciodată...