Portocală
Dintotdeauna m-am legat de aceste două cuvinte. " Niciodată ". " Întotdeauna". Poate pentru că nu există nimic între ele, î nafar ă de vid. Poate pentru că dintotdeauna am știut că, ori nu există nimic, ori trebuie să existe totul. Parcă toamna mi-a vorbit dintotdeauna despre tine. Parcă toamna mi te-a descris minuțios, povestindu-mi mereu despre felul tău de a desface o portocală. Poate soarele aștepta să deschid ochii și să-i ridic în sus, pentru că mă uitasem prea mult timp la un negru ce părea, pe atunci, că nu se mai sfârșește. Sau poate era un albastru, pentru că... dacă ar fi fost negru, ar fi rămas negru. Dintotdeauna am știut că niciodată nu voi mai trăi acea clipă. Realizam asta, iar asta durea mai tare decât m-ar fi durut amintirea clipei. Mă durea, pentru că vedeam ceasul ticăind, iar eu știam că nu poate adormi niciodată. Știam că nu se odihnește niciodată, dar nu de el îmi era mie milă. Ci de mine. ...