Când eram mai mică...
Poate că răutatea va fi mereu mai puternică decât bunătatea... și poate pentru că e mai ușor să fii rău decât să fii bun. Până la urmă, bunătatea nu e o calitate pe care-o găsești oriunde. Nu știu dacă a fost vreodată, dar... nu mai e. E atât de trist că dacă doi oameni urăsc aceeași persoană se creează o legătură așa puternică între ei. În schimb, dacă doi oameni iubesc aceeași persoană, legătura nu mai e chiar așa puternică. Sau dacă ne uităm pe youtube la un video care ne place. Uneori, uităm să dăm like. Dar dacă nu ne place, evident că dăm dislike să vadă persoana că nu ne-a plăcut. Că vorba aia, noi oricum făceam mai bine.
Faza e că oricine poate fi rău.
Treaba nasoală e că răutatea nu prea poate fi o "calitate" a oamenilor inteligenți.
Odată, pe când eram la un atelier de teatru, a trebuit să stăm față în față cu o persoană timp de vreo cinci minute și pur și simplu să ne privim și să ne atingem. Fără să vorbim nimic. Iar la sfârșit, să spunem trei lucruri despre cealaltă persoană, fără să fi vorbit nimic, fără să fi cunoscut deloc persoana respectivă. După ce s-a terminat exercițiul, am putut povesti, și la un moment dat i-am spus că m-am uitat la ea zilele trecute pentru că se îmbracă foarte frumos. Mi-a mulțumit, și mai târziu am ajuns să vorbim despre faptul că eu spun chestiile drăguțe pe care le gândesc despre cineva. Adică, dacă mi se pare o domnișoară frumoasă, de ce să nu-i spun? Dacă îmi place de cineva cum se îmbracă, de ce nu i-aș spune? Dacă pot să aduc un zâmbet cuiva, o emoție pozitivă, și toate astea prin simpla mea părere, fără să mă prefac, să aduc cuiva un zâmbet prin faptul că sunt sinceră, că sunt eu, de ce să nu fac asta?
Da, ce naivă, nu?
Când e plini de oameni care încearcă să lingușească prin toate metodele posibile, când nu mai poți avea încredere în vorbele nimănui, pentru că cine știe ce interese are...
Mereu am admirat profesorii. Nu știu de ce, i-am iubit și i-am admirat mereu. Când eram mai mică, nu ascundeam asta. Mă gândeam că de ce să ascund? De ce să nu știe profesoara X că o admir atât de mult? Dar acum înțeleg. Ea nu ar avea cum să deosebească sinceritatea admirației mele de linguseala celorlalți elevi. Și atunci mi-am dat seama cât de răi sunt oamenii. Cât de falsă e lumea. Cum nu mai putem deosebi sinceritatea de falsitate.
Uneori, când îmi apare vreo domnișoară frumoasă pe facebook, mă gândesc de două ori dacă să îi las comentariu să îi spun că e frumoasă. Mă gândesc ce ar putea înțelege ea din asta, mă gândesc să nu cumva să am în viitorul apropiat nevoie de ajutorul ei pentru cine știe ce, pentru a nu crede că mă prefac.
Într-o lume în care dacă facem cuiva complimente crede că suntem falși și lingușitori, că ne prefacem... într-o lume ca asta, prefer să mă gândesc de două ori înainte de a spune ceva... cuiva.
Într-o lume ca asta, în care poate cineva crede că eu mă prefac, și că alta care se preface e sinceră ( cum mi s-a întâmplat de mii de ori), prefer să stau pur și simplu fără să mai spun nimic.
Cred că, pur și simplu, m-am trezit într-o dimineață și lumea a început să fie rea. Când eram mai mică, nimic din toate astea nu se întâmpla. Oamenii erau buni. Oamenii erau oameni. Ce e drept, și eu eram mică.
Faza e că oricine poate fi rău.
Treaba nasoală e că răutatea nu prea poate fi o "calitate" a oamenilor inteligenți.
Odată, pe când eram la un atelier de teatru, a trebuit să stăm față în față cu o persoană timp de vreo cinci minute și pur și simplu să ne privim și să ne atingem. Fără să vorbim nimic. Iar la sfârșit, să spunem trei lucruri despre cealaltă persoană, fără să fi vorbit nimic, fără să fi cunoscut deloc persoana respectivă. După ce s-a terminat exercițiul, am putut povesti, și la un moment dat i-am spus că m-am uitat la ea zilele trecute pentru că se îmbracă foarte frumos. Mi-a mulțumit, și mai târziu am ajuns să vorbim despre faptul că eu spun chestiile drăguțe pe care le gândesc despre cineva. Adică, dacă mi se pare o domnișoară frumoasă, de ce să nu-i spun? Dacă îmi place de cineva cum se îmbracă, de ce nu i-aș spune? Dacă pot să aduc un zâmbet cuiva, o emoție pozitivă, și toate astea prin simpla mea părere, fără să mă prefac, să aduc cuiva un zâmbet prin faptul că sunt sinceră, că sunt eu, de ce să nu fac asta?
Da, ce naivă, nu?
Când e plini de oameni care încearcă să lingușească prin toate metodele posibile, când nu mai poți avea încredere în vorbele nimănui, pentru că cine știe ce interese are...
Mereu am admirat profesorii. Nu știu de ce, i-am iubit și i-am admirat mereu. Când eram mai mică, nu ascundeam asta. Mă gândeam că de ce să ascund? De ce să nu știe profesoara X că o admir atât de mult? Dar acum înțeleg. Ea nu ar avea cum să deosebească sinceritatea admirației mele de linguseala celorlalți elevi. Și atunci mi-am dat seama cât de răi sunt oamenii. Cât de falsă e lumea. Cum nu mai putem deosebi sinceritatea de falsitate.
Uneori, când îmi apare vreo domnișoară frumoasă pe facebook, mă gândesc de două ori dacă să îi las comentariu să îi spun că e frumoasă. Mă gândesc ce ar putea înțelege ea din asta, mă gândesc să nu cumva să am în viitorul apropiat nevoie de ajutorul ei pentru cine știe ce, pentru a nu crede că mă prefac.
Într-o lume în care dacă facem cuiva complimente crede că suntem falși și lingușitori, că ne prefacem... într-o lume ca asta, prefer să mă gândesc de două ori înainte de a spune ceva... cuiva.
Într-o lume ca asta, în care poate cineva crede că eu mă prefac, și că alta care se preface e sinceră ( cum mi s-a întâmplat de mii de ori), prefer să stau pur și simplu fără să mai spun nimic.
Cred că, pur și simplu, m-am trezit într-o dimineață și lumea a început să fie rea. Când eram mai mică, nimic din toate astea nu se întâmpla. Oamenii erau buni. Oamenii erau oameni. Ce e drept, și eu eram mică.
Comentarii
Trimiteți un comentariu