poezie de 4:41

 Să ne fi ascuns aici, iar asta să fi fost casa noastră,
 să ne fi iubit atingându-ne mâinile pe sub rădăcina de copac,
 să fi ascultat privighetorile în timp ce copacul s-ar fi înălțat spre stele și spre Dumnezeu,
 să ne fi iubit atunci, când încă nu era prea târziu,
 să fi fost asta casa noastră,
 fericirea noastră,
 infintul nostru.
 Dar ai plecat cu primul tren care-a venit.
 Dar nu e nimic.
 Eu sunt în gară... și te aștept.
 Pe tine,
            călătorule...
                                                                    sursa foto: tumblr

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Când eram mai mică...

Prima dată

De ce să minți?