Cufărul cu amintiri

  Am învățat că dacă ți-e frică de timp, trebuie să-l înfrunți. De fapt, dacă ți-e frică, în general, de ceva, acel ceva trebuie înfruntat, învins, doborât. Pentru că nu se poate să trăim cu frică. Asta ar însemna să ne irosim viața, pe care nu o mai primim niciodată înapoi. 
  Am învățat că dacă ți-e frică de timp, trebuie să găsești diferite metode pentru a-l învinge. Dacă ți-e frică să nu-ți fure el amintirile, oamenii, momentele, trebuie să pozezi fiecare chestiuță pe care vrei să o păstrezi o veșnicie. 
  Am învățat că trebuie să te duci la magazinul din colțul străzii, să-ți cumperi un cufăr din lemn, și să depozitezi în el toate frânturile care-ți amintesc de-un moment drag, de-un om iubit sau de-o fericire mică. Trebuie să faci asta dacă nu ai încredere în memorie... în timp... pentru că noi trecem, amintirea chestiutei se încețoșează, devine din ce în ce mai neclară, până când... dispare de tot... și așa dispărem și noi... dispare ceea ce-am iubit, ceea ce-am fost...
  Poate că fotografiile sunt pentru cei care nu au memorie. Dar fotografiile și cuferele cu amintiri sunt și pentru cei cărora le e frică să nu le fure timpul amintirile, trecutul. 
Trecem prin timp... și doare... și poate că, până la urmă, singura posibilitate pentru a ne menține amintirile vii este să luptăm cu el, cot la cot, de la egal la egal... doar noi trecem prin el, și nu el trece... putem să mai ascundem câte ceva în buzunar, din când în când...