Unde sunt amintirile?
Ne naștem, mergem la grădiniță, mergem la școală, bac, stres, învățat, mergem la facultate. Sesiuni, stres, învățat. Nu avem timp. Învățam. Licență, stres, nu avem timp. Terminăm facultatea. Poate master. Nu avem timp. Mergem la lucru, nu avem timp, suntem obosiți. Ajungem târziu acasă. Lucrăm din ce în ce mai mult ca să facem cât mai mulți bani pentru a ne descurca mai bine sau pentru a le oferi copiilor noștri ceea ce au nevoie. Nu avem timp.
.
Când eram în sesiune, o prietenă m-a chemat să ne dăm cu bicicleta. Nu am fost. I-am spus mai bine să vină la mine să povestim puțin, că nu prea am timp. Când eram însărcinată, mi-am dorit mult să fac o ședință foto. Am amânat-o pentru că, deși eram în concediu de maternitate, aveam mereu treabă de făcut în casă. Vara aveam doar două săptămâni de concediu. Nu puteam pleca niciunde pentru că după atâtea luni de muncă, nu mai aveam energie. Când copiii erau mici, mi-am dorit mereu să facem ceva împreună, toată familia. Dar era prea complicat să plecăm undeva... aveam puțin concediu, nu aveam nici foarte mulți bani, iar uneori concediul meu nu se intersecta cu cel al al soțului. Când mergeam la bunici, nu puteam sta mai mult de două zile- un weekend. Nu aveam timp. Trebuia să mergem la lucru. Tot spuneam că voi merge să văd un film la cinema, dar ajungeam târziu acasă și eram prea obosită, iar în weekend trebuia să fac de mâncare. Ne-au chemat niște prieteni cu cortul la munte, dar ne-am gândit că mai bine reparam displayul telefonului meu de banii ăia. Copiii au plecat la facultate acum. Ne-au tot chemat la ei. Am tot spus că vom merge, dar mereu interveneau alte lucruri... acum au terminat facultatea. Soțul meu a murit acum două luni. Nu am apucat să mergem în vacanțele în care am vrut. Nu am apucat să vedem toate filmele, să ne spunem toate poveștile, să citim toate cărțile. Să ne fi rugat cât am fi vrut. Nu am apucat să ne iubim cât am fi vrut. Nu am avut suficient timp. A trebuit mereu să învățam sau să lucrăm. Și toate astea pentru ce? Pentru bani. Sunt pe moarte. Dar e târziu acum. Nu de bani aveam eu nevoie. Cum am putut să îmi vând viața? Cum am putut să îmi vând timpul? Avea dreptate cine spunea că oamenii cred că vor trăi pentru totdeauna. Nu e așa. Trăiești doar acum. Învață, du-te la facultate, angajează-te. Dar nu îți vinde viața. Nu fă din ele scopul vieții tale. Scopul vieții tale nu e ăsta. Nu ai fost dat pe pământul asta pentru o monotonie tristă și tragică.
Unde sunt amintirile?
Spunem că nu știm care e scopul vieții. Dar dacă ar fi să analizăm toate lucrurile pe care le facem... duc spre un singur scop: banii. materialul.
Ce sunt banii, de fapt?
Alergăm toată viață după ei.
Și totuși, ei nu au existat dintotdeauna. Iar oamenii trăiau și fără ei, având alte scopuri.
Oare banii să fie adevăratul scop al vieții? Sau e doar o momeală pentru a ne face să ne îndepărtăm de la adevăratul ei scop?
.
Când eram în sesiune, o prietenă m-a chemat să ne dăm cu bicicleta. Nu am fost. I-am spus mai bine să vină la mine să povestim puțin, că nu prea am timp. Când eram însărcinată, mi-am dorit mult să fac o ședință foto. Am amânat-o pentru că, deși eram în concediu de maternitate, aveam mereu treabă de făcut în casă. Vara aveam doar două săptămâni de concediu. Nu puteam pleca niciunde pentru că după atâtea luni de muncă, nu mai aveam energie. Când copiii erau mici, mi-am dorit mereu să facem ceva împreună, toată familia. Dar era prea complicat să plecăm undeva... aveam puțin concediu, nu aveam nici foarte mulți bani, iar uneori concediul meu nu se intersecta cu cel al al soțului. Când mergeam la bunici, nu puteam sta mai mult de două zile- un weekend. Nu aveam timp. Trebuia să mergem la lucru. Tot spuneam că voi merge să văd un film la cinema, dar ajungeam târziu acasă și eram prea obosită, iar în weekend trebuia să fac de mâncare. Ne-au chemat niște prieteni cu cortul la munte, dar ne-am gândit că mai bine reparam displayul telefonului meu de banii ăia. Copiii au plecat la facultate acum. Ne-au tot chemat la ei. Am tot spus că vom merge, dar mereu interveneau alte lucruri... acum au terminat facultatea. Soțul meu a murit acum două luni. Nu am apucat să mergem în vacanțele în care am vrut. Nu am apucat să vedem toate filmele, să ne spunem toate poveștile, să citim toate cărțile. Să ne fi rugat cât am fi vrut. Nu am apucat să ne iubim cât am fi vrut. Nu am avut suficient timp. A trebuit mereu să învățam sau să lucrăm. Și toate astea pentru ce? Pentru bani. Sunt pe moarte. Dar e târziu acum. Nu de bani aveam eu nevoie. Cum am putut să îmi vând viața? Cum am putut să îmi vând timpul? Avea dreptate cine spunea că oamenii cred că vor trăi pentru totdeauna. Nu e așa. Trăiești doar acum. Învață, du-te la facultate, angajează-te. Dar nu îți vinde viața. Nu fă din ele scopul vieții tale. Scopul vieții tale nu e ăsta. Nu ai fost dat pe pământul asta pentru o monotonie tristă și tragică.
Unde sunt amintirile?
Spunem că nu știm care e scopul vieții. Dar dacă ar fi să analizăm toate lucrurile pe care le facem... duc spre un singur scop: banii. materialul.
Ce sunt banii, de fapt?
Alergăm toată viață după ei.
Și totuși, ei nu au existat dintotdeauna. Iar oamenii trăiau și fără ei, având alte scopuri.
Oare banii să fie adevăratul scop al vieții? Sau e doar o momeală pentru a ne face să ne îndepărtăm de la adevăratul ei scop?
Comentarii
Trimiteți un comentariu