Ușa...

 Ușa se închidea încet, de fiecare dată. Ușor, ușor... pentru că nu voia să se închidă. Se închidea cu dorința de a mai fi deschisă. Iar azi s-a izbit, s-a închis cu putere, și nimeni nu s-a mai uitat înapoi. S-a închis cu putere, azi, pentru că nu mai era nimic de pierdut. Pentru că nu mai era nimic de zdro bit. Pentru că nu se mai putea zdrobi iubirea la ușă.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Când eram mai mică...

Prima dată

De ce să minți?